Vorbește-mă greșiților de bine.
În propriul suflet cad ca într-o groapă.
Când stau culcată-n iarbă lângă apă,
Ca de un mort se teme ea de mine.
O turmă albă visurile-mi paște.
Și toamna pare peste tot egală.
Te-ncredințez cu-această filă goală
Că nici pământul nu mă mai cunoaște.
Când dorul e mai lung decât o moarte,
Halucinez periculoase ringuri,
Trădează sinea, nu putem fi singuri.
Un zid de ochi disting până departe.
E fără sat, sălbatic de frumoasă
Priveliștea ce vine către casă.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.