Amurg englez, cu ceaiul translucid,
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă.
Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste.
Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele,
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele,
Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire.
Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura,
păzită-n somn de-un câine ciobănesc,
visează-n leagăn primogenitura.
Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă,
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă.
Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrînul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează.
Îl simte de prieten şi stăpân,
ca mâine doar vor hoinări alături,
vor umple vadul ciutelor cu fân,
vor scutura pădurea de omături.
Armurier şi gardă îi va fi,
îi va aduce iepurii în gură,
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!
Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască,
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească.
Adie vântul reavăn în brocard,
copilul doarme-n faguri de răcoare,
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare.
Amurg englez, contesa s-a trezit,
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vînătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină.
Nelămurită teamă fără rost,
un porţelan de Sevres spart aiurea,
un ochi zbătut, sau poate somnul prost,
ori poate noaptea cotropind pădurea.
Dar ce se-aude oare în donjon,
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon,
ce tragedie, Doamne, ne e dată?
S-a năpustit pe scări în sus, urlând,
frânturi de rugăciune îşi îngaimă,
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă.
Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară,
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară.
A tras cu sânge rece, de bărbat,
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii.
Erau întorşi spre ea, în chip ciudat,
de parcă fiara aştepta răsplată,
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată.
Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?
Întredeschisă, uşa tremura,
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa.
Ca prin minune, pruncul este viu,
nevătămat şi teafăr se arată,
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată.
Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit,
zăcînd un lup cu beregata ruptă,
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă.
Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine,
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine…
Corneliu Vadim Tudor,
1987
vezi mai multe poezii de: Corneliu Vadim Tudor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.