Prima ninsoare peste trupul mamei
întîia bobotează de pămînt,
precum un bob de grîu culcat în brazdă
departe-i azi de toate cîte sînt.
Se scutură de flori cireşul iernii,
cad lespezi de ivoriu efemer
de parcă meşteri mari din Evul Mediu
îi fac un bust de marmură în cer.
Ca mîine îi voi ţine pomenirea
de şase luni, de şase mii de ani,
secunda şi mileniul sînt egale,
ce trecători sîntem, şi inumani.
Ea e acum în faţa marii taine,
cunoaşte tot ce eu nu pot să văd,
contemporană cu atîtea glorii
albite sub cupole de prăpăd.
Şi poate că mai mare e cinstirea
care se dă umilei ei făpturi
decît atîtor împăraţi ai lumii
eternizaţi în piatră şi scripturi.
Ea a avut drept pavăză credinţa,
smerenia în faptă şi cuvînt,
răsplata ei va fi după măsură
aşa cum se cuvine unui sfînt.
De astăzi am şi eu în veşnicie
un sfetnic scump cu care pot vorbi,
ea m-a-nvăţat că moartea nu-i sfîrşitul,
e doar o altă stare de-a trăi.
Iată de ce ninsoarea nu mă doare
iar cugetul mi-e clar şi împăcat,
iată de ce de moarte nu mă sperii –
precum un bob de grîu în templul verii
făptura mamei va da rod bogat.
vezi mai multe poezii de: Corneliu Vadim Tudor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.