Coșmarele plâng în somn
Adăugat de: Cercul de abur

Coșmarele plâng în somn


Se lăsă din nou în aşternut, îşi trase plapuma pe cap, se răsuci pe partea cealaltă. Adormi iar. În somnul abia instalat, înţelese că în clipa aceea este singurul constructor al destinului său, că nu va trebui să-i ceară părerea preotului, ori doctorului, ori locotenentului major care intrase peste el în casă, în legătură cu ceea ce avea de făcut în viitor. Acest gând îi căzu bine. „O umbră în preajma mea tot timpul, ce dracul? Ar fi o inepţie, ar fi umilitor,” murmură.
Somnul se adânci şi din străfundul necotrolat al subconştientului său, apăru iar, pe deal, mănăstirea modernizată, şi preotul bărbos cu turbanul din catifea kaki, şi medicul făcându-i aceleaşi semne disperate cum că preotul ar fi sârbul, că acesta se deghizase doar ca să treacă mai uşor frontiera.
„O formă de hărţuire momală tot trebuie să-ţi rămână în creier, când dormi obosit, acceptă el, trezit din nou pe jumătate. Coşmarele sunt şi ele parte a spiritului tău, nu le poţi suprima.” „Asta-i bună! trânti furios celălalt, ajuns foarte aproape de vârful dealului pe care era construită mănăstirea. Profiţi de faptul că nu-mi mai merită să mâ întorc până la tine şi faci pe eroul?”
Se făcu şi mai întuneric, peste întunericul real, peste bezna din odaia sa, lumina transformându-se într-o ceaţa tiranică. „Ha, ha, ha! auzi un râs strident scurgându-se peste văile împădurite, dintre ruinele cetăţii spre care se îndrepta străinul. Ha, ha, ha! se repetă gâlgâitura îndepărtată, urmată de ecouri. Tresari? Ţi-e frică?” „Cine este stăpânul glasului din întuneric? întrebă Racheru curios, sigur pe el. Ale cui sunt rătăcirile orale, vocale, verbale, bâlbâiturile astea de om neîmplinit?” „Uuuf, tu mă enervezi rău de tot! se auzi vocea. Eşti un tâmpit Racherule, dacă nici acum nu ai priceput cum merg treburile cu previziunile despre viitor, cu moartea care îşi trimite dinainte raţiunile morbide. Eu sunt medicul, sârbul e altul, eu sunt cel care a luat-o pe Lenora în îngrijire după ce a început să nu mai gândească cu creierul ei”. „Auzi doctore!? se pomeni la un moment dat luându-l în şuturi, căpitanul. Mie puţin îmi pasă de intervenţiile tale în subconştient. Da, ştiu! Tu eşti chirurgul inexorabil, cel care şi-a mărit prestigiul operând în creierul lui Iosif şi al Fecioarei Maria spunându-le ce au de făcut. Dar pe mine nu mă sperie schemele tale psihologice. Mie îmi place să lupt. Mâine te voi raporta la colonel şi vei fi dat afară din serviciu, moscheea va fi dărâmată, minaretele transformate în pulbere.”
Râsul clocotitor continua să se audă, dar în interiorul cetăţii. Profesoara voia să se externeze, doctorul însă nu îi dădea voie. O luase ostatecă din pricina atâtor lucruri neclare. Imaginea feţei ei incerte se roti de câteva ori în privirile căpitanului cerşindu-i ajutorul, dar Racheru nu interveni. Din marginea văii înguste, prin iarba necosită, ura năpădea crengile pomilor fructiferi răspândiţi în amonte. Plouase cu hohote de râs, pârâul curgea printre răchiţile stufoase, rostogolind în aval aroganţa semnificaţiei acelei sfidări. Racheru realiză cu întârziere că nu se terminase războiul. Ştia că mai rămăseseră prin ascunzători călăii: doctorul acela fals, preotul musulman la început călugăr. Pe urmă, tânărul ofiţer. Vedea cum misiunea lui capătă dimensiuni universale, infinite. Dintr-o singură privire aruncată de la înălţimea inutilei ridicări deasupra luminii, stabili poziţia lucrurilor. Era clar; câteva îşi părăsiseră locurile. Trebuiau readuse în poziţiile iniţiale şi din acel haos al luminii şi umbrei, auzi glasul femeii: “Mă apasă pe sâni, Manol! Ţâţişoara-mi curge, copilaşu-mi plânge.”
Se-ntoarse cu spatele. „A... aceasta este semnificaţia căştii metalice aruncate pe asfalt, înapoia mea, deduse Racheru. Războiul. De aceea se ţin după mine cu insistenţe şi insinuări toţi năucii din coşmarele astea... Vor să se răzbune!”
Robert Racheru, fiul său mai mare, ieşi şi el din întunericul în care stătuse până atunci şi îi ceru insistent să-i salveze mama.“Ce să fac fiule? îl auzi pe căpitan întrebându-se consolat. Trebuie zidită cetatea!” „Care cetate, părintele meu? Tu nu vezi că cetatea e falsă, că au luat-o pe mama ostatică ca să te aibă la mână, în cazul în care ai să-l arestezi pe tipul bărbos? Ăsta e sensul insistenţelor lor, în rest, toţii sunt falşi. Doctorul e fals, mănăstirea e falsă, preotul e fals, până şi eu am fost falsificat. Toţi suntem nişte copii urâte mulţumindu-ne că nu am rămas cei ştiuţi. Zadarnic. Realitatea asta te înseală, cetatea nu există! Dacă vrei, primeşte-mă în sfera viziunilor tale şi am să te ajut să desluşeşti locul iniţial al adevăratei cetăţi, care acum îşi schimbă înşelător înfăţişarea.”
Robert Racheru vru să continue, să-i divulge tatălui său tot ce ştia despre doctorul corupt şi despre cetate din viziunile sale, dar de după colţul clădirii albe, elegante, un fel de reşedinţă prezidenţială, ieşi o coasă metalică cu mâner de lemn, se roti în aer şi-l înşfăcă.
“Lasă-mă!... Lasă-mă!...” auzi căpitanul Racheru vocea fiului său îndepărtându-se. „Nu vreau să mi-l iei, nu-i rândul lui acum!” începu să strige şi căpitanul, neputincios prizonier al imobilizării din aşternut. Nu te poţi răzbuna pe copil. Pentru eventualele mele păcate, plătesc eu!
Se întoarse pe spate, cu podul palmelor sprijinindu-se pe salteaua moale. Din întunericul dens de pe direcţia ochilor săi, se mai auzea încă vocea lui Robert. “El e medicul tată, cel care face experienţe pe oameni vii! El a zidit-o pe mama, femeia durerii, a urii, în zidurile cetăţii lui. El, tocmai el, şi atunci când vei reintra în posesia puterilor tale, să ai milă, să nu te răzbuni?”
Peste gardul de scândură ce despărţea şoseaua de curtea pustie, văzu bustul preotului bărbos îmbrăcat în scurta din piele la modă. Rânjea. Chipul lui cu cutele frunţii adâncite în apropiere de nasul coroiat, cu pielea scorţoasă, îi provocă repulsie. „Tocmai când mă gândeam să te las în pace?...” îi reproşă. „Sunt sârbul pe care îl cauţi, imaginea mea te va urmări vecii-vecilor. Mă prezint în toate ipostazele ca să nu uiţi că mai întâlnit şi mai înfruntat.” În clipa aceea, prin dreptul privirilor căpitanului Racheru, începură să se perinde în ordine: doctorul, preotul musulman travestit în călugăr, tipul în blugi americăneşti şi adjunctul său, care trebuia să-i ţină locul peste trei luni, când pleca în concediu. Toţi, identici aproape, îşi căutau loc în memoria lui burduşită de confuzii. Aveau aceeaşi înfăţişare şi acelaşi mers greoi, deşelat, inconfundabil. „Imposibil! Trânti în gând. Am ajuns să confund fără discernământ atâţia oameni? Nu pot accepta!... Nu pot accepta!...” răcni cât îl ţinură puterile şi din odaia alăturată, Lenora veni şi aprinse lumina.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.