Coșmarul unei zile
Adăugat de: roryta

M-am sculat buimac şi nici că-mi dau seama de ce. Doar n-am băut aseară, ci acum trei nopţi. Azi ar fi trebuit să fiu proaspăt precum o floricică, dar sunt afumat şi simt că-mi plesneşte capul. Strivesc în scrumieră ultima ţigară din pachetul de Assos şi mă uit precum viţelul la poartă nouă în pachetul gol. Mă îndrept febril către dormitor în căutarea pantalonilor pe care ştiu că i-am aruncat aseară undeva pe jos sau pe scaun parcă. Caut, mă lupt cu hainele împrăştiate peste tot, ridic cearceaful căzut pe duşumea - cum de a ajuns acolo? - şi-l azvârl pe patul vraişte, mă aplec într-un genunchi şi privesc cu interes sub pat, dar degeaba. Mă holbez la ceasul care se încăpăţâna să ticăie ca nebunul şi care arăta - culmea! - opt fără douăzeci. Şi nici nu m-am spălat, nu m-am bărbierit, nu m-am îmbrăcat, n-am făcut nimic. Iar la opt fix trebuie să fiu la serviciu.
Găsesc în cele din urmă pantalonii pe un scaun. Îi îmbrac în timp ce alerg spre baie cu un picioar îmbrăcat, să mă spăl. În cea mai mare viteză îmi arunc spuma de ras pe faţă şi încerc să mă spăl şi pe dinţi în acelaşi timp. Constat cu nervozitate că nu se poate şi una şi alta concomitent. În consecinţă, amân spălatul dinţilor. Telefonul mobil începe să urle melodia rock pe care i-am setat-o săptămâna trecută, când m-am făcut praf cu Tanţa în clubul Divino.
- Da, răcnesc în telefon.
- Hey, dar ce-ai, bre, ce ţipi aşa? Ori ai văzut vreo fantomă?, râde Tanţa de se prăpădeşte.
- Tanţa, n-am timp de glume. Întârzii la serviciu. Te sun eu mai târziu.
Şi-i închid mintenaş. Pun bic-ul pe obrazul drept şi când să fac o brazdă serioasă, bate cineva la uşa de la intrare.
- Paştele mă-sii!, înjur nervos.
Mă hotărăsc să ignor bătaia din uşă şi încerc să-mi îndepărtez spuma de pe faţă. Un timp bătaia nu s-a mai auzit. Răsuflu uşurat. Înseamnă că acel cineva s-a răzgândit. Cu gâtul bărbierit şi cu jumătate din obrazul drept terminat delicat, o pornesc tiptil către uşa de la intrare, să mă uit pe vizor. Oare cine să fi fost? Îmi îndrept ochiul drept către rotiţa cu lentilă şi suflu pe gură, să nu mi se audă respiraţia prin uşă.
- ’Tu-ţi morţii mă-tii de panaramă ce eşti!, aud un glas iritat. Ieşi afară, în gâtul mă-tii de golan! Să vezi ce-ţi dau...
Privesc uluit şi mă întreb cine să fie persoana de dincolo de uşă. Mai privesc o dată siderat. Cu picioarele pe preşul de la intrare şi cu un ochi băgat cât mai aproape de vizor, un bărbat înalt de doi metri şi lat în spate cam tot pe atât, căuta să-mi inspecteze, din exterior, intimitatea din sufragerie, prima cameră care se găsea în faţa uşii de la intrare.
- Te-am văzut, boule!, răcneşte omul nervos. Eşti acasă.
Şi nici una, nici două, aud un zgomot asurzitor făcut de un pumn bine plasat în noua mea uşă metalică. M-am speriat şi m-am îndepărtat instinctiv.
- Să vezi ce-ţi fac când te prind! Nu plec de aici până nu ieşi. Trebuie să ieşi odată şi odată. N-o să stai la infinit închis în casă...
Intru în panică şi mă gândesc serios să chem poliţia, când îl aud deodată pe amicul meu ţipând cât îl ţinea gura:
- Ţi-a plăcut, mă, să te culci cu Anca? Ştiai, mă, că e măritată? Io îs bărbat-său, fraiere!
Îmi plesnesc una peste frunte şi mă fac mic, ghemuindu-mă pe gresie. „Ancuţo, nenorocito, mi-ai făcut-o!”, gândesc nervos. Mă târăsc în patru labe înapoi în baie, în timp ce bătăile se înteţesc. Mă bărbieresc la repezeală, tăindu-mă pe alocuri destul de tare, mă spăl cum pot deşi uit să mă spăl şi pe dinţi. Ce să fac, ce să fac? Sun vecinul de deasupra mea:
- Florine, sunt Gabi, vecinul de la trei, de sub tine.
- Ah... Salut!
- Auzi scandalul?
- Da, aud. Dar care-i treaba?
- Salvează-mă! Omul a venit cu chef de ceartă.
Florin iese triumfător din apartament şi coboară scările molcom.
- Căutaţi pe cineva?, întreabă nonşalant şi teribil de senin.
- Da, îl caut pe boul ăsta care stă aici.
- Îl cunoaşteţi? Ştiţi cum arată?, continuă Florin senin.
- Nu, dar o să-l cunosc acum, răspunde namila nervoasă.
Nici una, nici două, mă uit subtil pe vizor şi văd cum Florin, ia namila de gât şi coboară împreună scările, în linişte. Florin spunea ceva încet, trezind intereseul celui agresiv. Răsuflu uşurat şi brusc îmi aduc aminte de ceas. Indica ameninţător ora opt şi cinci minute. Mă îmbrac fuga-fuga şi ies pe uşă precaut, cu ochii în toate părţile. Nici urmă de Florin, nici urmă de namilă. Oare unde s-or fi dus? Şi, mai ales, ce ar fi putut să-i spună, de a calmat gorila atât de repede?
Nu am timp prea mult la dispoziţie, aşa că mă arunc în maşină şi gonesc cu viteza a cincea către firmă. Ăştia iar vor spune că îmi pasă de organizaţie cât negru sub unghie.
Ajung în faţa clădirii, parchez maşina la bordură şi sunt întrebat:
- Doriţi să vă parcăm maşina în parcarea subterană, domnule Dumitrescu? Sau plecaţi iar?
- Nu plec nicăieri, Nelule. Parcheaz-o unde ştii.
Intru furtunos la recepţie. Clara zâmbeşte cu toată gura.
- Sunteţi aşteptat, domnule.
- Cine?, întreb curios fiindcă ştiu că azi nu aveam nimic în plan. Agenda era goală.
- Câţiva domni de la Agerpress. Doresc să vă ia un interviu.
Întorc ochii peste cap, semn de vizibilă greaţă, şi mă îndrept către lift.
Când ajung în antecameră, Anca zâmbeşte galeş. Îmi vine să-i spun vreo două, dar acum nu am timp. O privesc furios, cu sângele clocotind încă şi-mi aduc aminte într-o fracţiune de secundă de mutra aceea hidoasă din faţa uşii mele care mă ameninţa în gura mare. Noroc de Florin, că altfel nu aş fi ieşit azi din casă. Păşesc hotărât către biroul meu şi deschid uşa. Rămân consternat de tablou şi mă transform instantaneu într-o statuie simţind penibilul situaţiei. Inima mi se strânge de frică, iar glasul meu de bariton se transformă într-un chiţăit de şoricel.
- Bună ziua, zic sfios.
În faţa mea nu stătea nimeni altcineva decât namila din dreptul uşii mele de acasă pe care o zărisem nu cu mult timp în urmă. Lângă el, era chiar vecinul meu, Florin, care zâmbea complice, dezvelindu-şi cu generozitate toţi dinţii. Toată lumea zâmbeşte azi la mine şi toţi mă enervează cu mutrele lor zeflemitoare, de parcă se vorbiseră să-şi bată joc de mine.
- Bună ziua, domnule Dumitrescu, tună gorila ridicându-se în picioare şi întinzând mâna cât o labă de urs.
Mă fac că mă împiedic de ceva nevăzut pentru a evita un contact direct cu el. Sare în ajutor prinzându-mi braţul pe care-l simt ca într-o menghină.
- Sper că nu v-aţi lovit, spuse el zâmbind.
Florin chicotea aidoma unui căţel care ştie că a făcut o trăsnaie şi aşteaptă rezultatul.
- Mă numesc Simion Pascale şi sunt redactor şef la Agerpress. Am dori să vă luăm un interviu în legătură cu firma dv. deosebit de prosperă. Domnul aici de faţă, domnul Florin Stan, lucrează la televiziune.
Casc ochii cât cepele şi-i privesc prostit, când pe unul, când pe altul. Tocmai îmi dau seama de coşmarul acestei zile.