A căzut o stea, steluţă de nea,
Pe urechea mea, şi mi-a povestit,
Până s-a topit, basmul unui vis, pe care l-am scris,
— pentru cei mărunţi, nu pentru cărunţi —.
Şi steluţa mea astfel povestea:
"Mări, se făcea şi se năzărea...
Prin vâlcele sumbre şoptitoare umbre...
Şi-auzeai cum gem lângă Betleem
Oile, stând ghem, câinii când şi când,
Vitele pe rând, molcom rumegând.
Iar colo în şură peste-ngrăditură
Se uitau, pleoştite şi nedumerite, caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic către cel comarnic,
Pe-un mieluţ să-L vadă în ieslea de zadă,
Pe-un mieluţ plăcut cum n-au mai văzut
Să fi fost născut într-un aşternut
Bun doar de... păscut.
Și Cel miel curat plângea-nsomnurat,
Cu părul inele şi cu gene grele.
Numai biet măgarul ce purta samarul
Pricepu tot rostu´:— "Ăsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc şi pricep că-i prunc,
Copil de păstori sau de călători...
Atunci ţapii, ciutele şi caprele slutele,
Cu toate cornutele, capul şi-l dădură
Mai fără măsură peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă, mestecând în barbă
Un firuţ de iarbă, ţapul de îndată
S-a urcat pe-o roată şi-a sărit buimac
Sus pe-un bulumac, vrând fără ruşine
Să vadă mai bine omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu behăia mereu:
— Neneee... vreau şi eeeu...
Numai Dumănica n-a-nţeles nimica.
Şi-a cuprins-o frica.
Şi atunci măgarul ce purta samarul,
Cum sta mai deoparte, spuse, ca din carte:
— Ei, sunt multe-n lume!
Să le ştii anume, va să fii umblat
Țări în lung şi-n lat, ape-n curmeziş,
Culmi de munţi pieptiş, fiare să răpui...
Precum eu făcui!...
Şi-apoi nu-i oricine un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare, că sunt de neam mare:
Că eu în Sihar am un unchi măgar
La un cărturar. și că, după tată,
— ştie lumea toată — mi se trage viţa
Chiar din măgăriţa ce-o purta în ham
Însuşi Balaam! Deci, mai din bătrâni,
Mai umblând prin stâni, multe am în sac!
Dar... mai bine tac, poate nu vă plac.
Un mieluţ bălai prinse iute grai:
— Haide, moş Asine, zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aş vrea să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci povestea dibaci
Că i-a spus un vraci despre un prooroc
Tot de prin Iudeea (de-i zicea... Miheea)
Care-a scris răvaş că-n acest oraş
Are să se nască Odrasla cerească,
Marele Păstor şi Izbăvitor,
Carele va şti şerpii birui!
Şerpii birui!... oare-aşa va fi?
Iar cel întrebat zise apăsat:
—Da!... E-adevărat.
D-apoi ştiţi voi oare, când va fi El mare,
Cine-L va purta pe spinarea sa
Ca pe-un heruvim, în Ierusalim?
— Păi... nu ştim! nu ştim!
— Să vă spun atunci.
(Că voi sunteţi prunci...)
Cel ce-L va purta pe spinarea sa
Va fi... un asin... de ştiinţă plin
Ca un cărturar, ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc cu-acel Fiu ceresc,
iute-L şi ghicesc.
Şi tăcură toate vitele mirate.
Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-o cuprinse frica...
Atunci o oiţă cu ochi de crăiţă,
Cu glăscior sfiit, astfel a grăit:
— Eu eram odată pe-o iarbă-nspicată.
Şi-am văzut în zare un chip ca de soare
Ce zbura aproape şi striga pe ape
Că Isus Păstorul şi Izbăvitorul
Va fi dus pe uliţi prejmuit de suliţi,
Blând şi fără glas în al morţii ceas,
Precum mergem noi noatine şi oi...
Că va fi hulit şi batjocorit,
Pe lemn ţintuit.
Că-n ceasul de sânge norii se vor strânge,
Munţii se vor frânge, îngerii vor plânge...
— Asta nu se poate! se porniră toate.
— Voi sări să-L apăr, din coarne să scapăr!
Zise din proţap inimosul ţap!
— Dar nici noi, berbecii, N-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face sfredel de bărdace,
Foarfec de cojoace, pentru cel ce-ar fi
Și ar îndrăzni Pruncu-a-L necăji!
Fie om duşman sau şarpe viclean!
— Eu... (îmi ştiţi amarul)
glăsui măgarul, ...numai o copită
Bine potrivită în acel zevzec,
Și-apoi pot să plec, că tot dau în sec...
Dar atunci deodată o capră tărcată
A rămas mirată, cu gura căscată,
Cu ochii ţintiş către-acoperiş,
De unde, furiş, dintr-un ascunziş,
Cobora pieziş, cobora în jos
Șarpe veninos, cu luciri sticloase,
Cu limbile scoase, cu trupul molatec,
Cu ochi de jăratec, iscodind sălbatic.
Iute bieţii boi se dau înapoi.
Capre, ţapi şi miei se bagă sub ei.
Tremură-n proţap inimosul ţap,
Legănând în barbă firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul, ce purta samarul,
Privea tulburat, cu capul plecat,
Pe genunchi lăsat şi dând în vileag
Coada ca un steag ca semn înălţat
Că se dă mâncat...
Numai Dumănica
Nu ştia nimica.
Dormea mititica...
Şarpele venea și se cobora.
Ceata tremura măgarul gemea.
Dar atunci... Minune! Cine-o poate spune?
Toţi privesc grămadă la ieslea de zadă
Unde Bălăiorul a întors căpşorul,
Ochii Și-a deschis, ca din zări de vis.
Că în ei juca și în ei sclipea
Blândă mângâiere... dar şi o putere!
Flori de busuioc... dar şi-un arc de foc
Săgetând pe loc!
Şarpele se-opreşte şi înmărmureşte,
Neputând să-L vadă, neputând să şadă.
Bate-ncet din coadă. Parcă se înnoadă,
Parcă se deznoadă... Apoi, zdup! grămadă
Drept sub o cireadă păgubaş de pradă.
Iar toţi cei din şură stau şi tac din gură
Și privesc amarnic ieslea de comarnic
Și privesc umil tainicul Copil.
Doar abia târziu prind a îngâna
Unul altuia:
— Oare nu cumva?...
— Oare nu cumva??...
Dar steluţa mea,
Mări se topea... basmul contenea...
vezi mai multe poezii de: Costache Ioanid