Crucea anilor pierduți
Dacă adun toți anii și mi-i așez pe piept,
acei ani de demult, când încă nu ne-aveam,
m-ar durea păcatul că n-am putut să-aștept
să intre-n mine glasul cu care nu-ți vorbeam!
Și astăzi îmi duc crucea, severă, de tăcere,
cu fiecare gând cu care-mi amintesc,
simțind și eu în mine din vechea ta durere
și-ți oblojesc eu rana, spunând cât te iubesc!
Fetița strigă-n tine din cușca ei de gheață
încă din vremea-n care, atâți te-au neiubit,
dar mă privești duios, femeie ce-mi dai viață,
iubindu-mi bucuria de-a te fi regăsit!
Aducerile-aminte, ne ning acum cu flori,
precum sunt mirii ninși la sfânta cununie,
că-n anii mei tăcuți, visam de-atâtea ori,
o lumea doar a noastră, scăldată-n poezie!
Iar azi îți văd în ochi acele priviri dulci
cu care mă strigai în anii mei tăcuți
și nu mai simt povara nemiloasei cruci,
ce-mi tot apasă pieptul cu-atâția ani pierduți!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.