Uneori mă poartă dorul,
Dor nebun, dor zăpăcit,
Pe vreo uliţă-nfundată
Din cătunul părăsit.
Orele astăzi par că s-au făcut pe sfert…
Şoselele mă strâng cu benzi tot mai înguste…
Ce aprig mă cuprinde uneori un dor
De ancestral, de tihna locuinţelor lacustre.
Eu vreau să vin, tu mă îndemni să plec,
Eu vreau să plec, tu îmi şopteşti să stau.
Ce s-a-ntâmplat cu cei care erau
Ca două jumătăţi dintr-un întreg?
E frig, coboară iarna din nord tot mai la vale.
Ce poftă mi se face de tine şi de foc!
Mă năpădesc deodată dorinţe ancestrale...
S-aud trosnind în vatră şi-n braţe să mă-ntorc.
Dudule din dosul curţii,
Tu ţineai pe creanga ta
Leagănul ce-n umbra serii
Gândul meu îl legăna.
De lungi săptămâni ea zbura zi şi noapte
Cu cerul deasupra, oceanul sub ea,
Zbura ostenită visând ţărm cu soare,
Spera şi speranţa spre ţărm o purta.
Voi, stejari, ce încă ţineţi
Fruntea sus şi pieptul dârz
Fie ploaie, fie viscol
Ori potop cumplit de vânt.
Tu n-ai murit,
Doar te-ai topit încet în umbră
Sătul de-atâta soare cât te-a dogorât,
Sătul de-atâtea zile,
De-i numai vis al minţii mele oarbe,
De-i prefăcut amor şi mincinos,
Nu-mi spune-acum, mai lasă-mă o oră
Aşa minţit, atât e de frumos!
Cât de ferită, gingaşă făptură,
Parcă din adiere moale-nfiripată
Răsari din roua dimineţii câteodată
Şi te topeşti discret în umbră...căprioară.