Ca niște zeități în ham,
eram delfin, iar tu delfină.
Eu doar în tine lunecam,
tu înotai doar în lumină.
Că-n mine-ntreg nu încăpeam,
trebuia să trec o parte-n tine,
și-n trupul tău mă rătăceam
precum în mările virgine.
Cât de frumos, din val, săream,
când exersam o întrebare!
Adesea, zarea o-mpingeam,
să-ncapă-n ea întreaga mare.
Te descântam, și nu credeai
că o să-ți cern cu ochii chipul,
căci ca o pulbere de rai,
ți se părea atunci nisipul.
Știi, ca să ne iubim pe-un mal,
te dezbrăcam de tot de mare,
și când te dezlegam de val,
păreai un zeu sculptat din sare.
Nu-ți ajungea atâta cer,
să te despoi, sărind, de valuri:
trebuia toți norii să îi pier,
să-i sap văzduhului noi maluri.
Cum întindeam amurgu-n zări
ca steagul de capitulare!
Pe unde-s azi acele mări
din lumile fără hotare?
Azi, când încerc un val să sfărm,
iar tu, să luneci prin lumină,
părem doi eșuați la țărm,
eu tot delfin, tu tot delfină.
Din când în când, înot pe vânt,
arareori, mai mor pe mare,
și sunt delfinul de pământ
cu suflet alb, marin, de sare.
Ce mai ești tu, habar nu am!
Mai ai tot trup de zeu-delfină,
ți se mai pare marea-un ham
de apă stinsă cu lumină?...
vezi mai multe poezii de: Dan Rotaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.