Auzi, respiră muntele, și-mi vine
să mor așa, cumplit, după natură,
sperând că poate el o să încerce
a mă-nvia din morți, gură la gură.
E-n jur acum o liniște secretă,
că n-o pot consuma în zeci de vieți.,
când cineva, în mine, desenează
portretele trecutei tinereți.
Nu-mi vine nici să fac un gest prin care
să mă apropii de un munte-al meu,
de-aceea tot mai cred că, la Sinaia ,
eu nu trăiam, ci mă trăia un zeu.
vezi mai multe poezii de: Dan Rotaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.