douăzeci de trandafiri în grădina vieții mele.
O frunză tomnatică.
"Şirul orelor
la templul poeziei,
raza speranţei."
un chip suav privea cerul înstelat,
pe aceeaşi alee umbroasă, în puterea nopţii,
domol păşea spre odaia otrăvitoare, vastă
unde, vrea viaţa netrăită să îl lase.
Pe când aşteptam a nu ştiu câta oară,
în acelaşi debordant lan de suflete,
Mă gândeam că poate:
Oamenii nasc alţi oameni
Printre tutun şi ziare
Se pierdea in lupta amurgurilor,
Perdelele îi erau murdare,
Iar drumul către odaie tot mai nedefinit.
Sub sori înfriguraţi şi grei citeam,
La ceas apus, romanele balzaciene,
Între eros şi tanathos pendulam,
Crăiasa gândurilor visa la absolut.
Astăzi,
mai voiam să-mi spun ceva,
înainte ca astrul să sângereze peste faţa mea.
Culorile înfiorător de frumoase şi le jertfea,
Şi cum toţi oamenii au acelaşi vis,
Un chip neumbrit şi-un basm de trăit,
Oamenii caută şi se caută..
Pe străzi, în bistrouri, metrouri
Ai surâs, dar ochii tăi n-au zâmbit...
Cele mai frumoase culori
dau nastere la celui otrăvitor
Aş vrea,
să suprim tot tinele din mine.
Să-l arunc,
legat de-o rocă în oceanul de uitare.
Nu ştie când îşi va da duhul,
Dar a auzit că viaţa e scurtă,
Un fluture stingher pe aceste cărări el este,
Cu aripile unui demiurg ascunse înauntru.
Un cufăr serafic mi-a fost hărăzit,
Fără încuietoare, gol şi fără de păcat.
Cu timpul, am pus în el amintiri şi fericiri,
Născute alături de un oniric om.