Infernul  - cântul XXVI - Dante Alighieri
Adăugat de: Gerra Orivera

Cercul al optulea: Bolgia a opta. Răii sfătuitori. Invectiva lui Dante
împotriva Florenţei. Răii sfătuitori învăluiţi în flăcări. Ulise şi
Diomede. Călătoria lui Ulise.
Te bucură, Florenţa' mea, de-n lume ajuns-ai mare semănând gâlceava, de pân1 şi-n iad2 te bucuri de renume!
Aflat-am cinci printre tâlhari, în pleavă, cinci florentini! Ruşinea mă păleşte, căci fapta lor nu te ridică-n slavă.
Dar dacă-i drept c-un vis se-adevereşte când zorii3-l curmă, vei simţi prin tine, nu zic ceilalţi, dar Prato ce-ţi urzeşte.
Iar de-ai simţit-o de pe-acum4, e bine; să fie de ţi-e scris, căci, pe măsură ce anii trec5, durerea creşte-n mine.
Porni Virgil la deal, prin surpătură, trăgându-mă din valea rea şi-adâncă, pe pietrele ce trepte-n mers ne fură.
Urcam cu greu pe malul rupt din stâncă, pustiu şi-anevoios, căci prin strâmtoare nu se clintea piciorul fără brâncă6.
Precum atunci, la fel şi azi mă doare tot ce-am văzut umblând prin iad cândva şi-a minţii forţă-o ţin în frâu7 mai tare,
ca-n veci virtuţii ce-i al ei să-i dea; căci dacă cerul sau ursita mie ■f mi-au dat-o-n dar, să nu-mi bat joc de ea.
136
Câţi8 licurici zăreşte pe câmpie (când roiul9 de ţânţari se înteţeşte) pe arături ori printre pari de vie,
de sus din deal ţăranul ce-odihneşte, când mândrul soare din înalt căzând mai lung răstimp cu focu-i ne-ncălzeşte,
de-atâtea flăcări scânteia la rând a opta groapă, cum văzui în zare, ajunşi pe locul10 ce-o vădea-n străfund.
Şi cum văzu cel răzbunat'' de fiare că piere-n ceruri carul lui Ilie când telegarii se-nălţară în soare
şi din priviri nu izbutea să ţie decât văpaia ce urca frumos, ca norul când se-nalţă în tărie,
la fel12 şi-acolo mişunau pe jos văpăi ce-n sine ascundeau haram şi-n fiecare ardea un păcătos.
Eu stăm pe punte şi-aplecat priveam, de după-un stei fără de care, altminte, şi neîmbrâncit să cad'3 în hău puteam.
Şi când văzu că stau cu luare-aminte „Sunt morţi, în foc, şi arde fiecare, grăi Virgil, în faşă'4 lui fierbinte".
„Maestre, -am zis, şi eu gândeam atare, dar vorba ta şi mai vârtos mi-arată că n-am greşit; ci spune, nu ştii oare
ce duh se zbate-n para despicată15,
ca focu-n care au ars în silnicie
cei doi feciori16 ai lui Oedip deodată?"
137
„Se zbat, grăi, bătuţi de veşnicie Ulis şi Diomede'7, -n răzbunare18 uniţi pe veci ca-n lume de mânie.
spăşesc în foc vicleana înscenare a calului'9 ce lui Enea poartă îi făuri şi-i dărui scăpare,
precum şi jalea Deamiei20 moartă,
ce încă-l plânge pe Ahil, pustie,
şi nici Palade21 de-al său furt nu-i iartă."
„De pot22 prin foc la vorbă să se-mbie, maestre, -am zis, c-o rugă te-agrăiesc (şi tragă-n cumpeni cât ar trage o mie23),
îngăduie-mi pe pod să poposesc pân' ce ne-ajunge para despicată24, căci vezi cu câtă râvnă-o urmăresc."
Grăi Yirgil: „Te-ascult şi de-astă dată, căci laudă rugii tale se cuvine; rămâie-ţi însă gura încleştată
şi lasă vorba-n seama mea, căci bine pricep ce vrei; ei nu sunt greci de rând şi s-ar putea să nu dea glas cu tine"25.
Când vâlvătaia26-ajunse tremurând pe Iocul-n care-o aştepta să vină maestrul meu, îl auzii spunând:
„O, voi, pe care acelaşi foc vă-mbină, de-n viaţă-odinioară-am meritat27 iubirea voastră, multă ori puţină,
când pe pământ în versuri v-am cântat, îmi spuie unu28-n larg cutreierând pe ce meleaguri moartea şi-a aflat?"
138
Prinse-a se zbate-atuncea murmurând văpaia mai înaltă29 din vâlvoare, ca flacăra bătută-n crâng de vânt;
apoi mişcându-şi creasta-întru chemare, cum mişcă-n gură limba când vorbeşte, „Când am scăpat, grăi, de Circe30, care,
mai mult de-un an mă ţintui ca-n cleşte pe lângă locul ce-ndrăgit de fire, de la Eneu, Gaetta31 se numeşte,
nici milă32 de părinte, nici iubire de fiu şi de nevastă-ori datorinţa de-a-i fi prilej în veci de fericire,
n-au izbutit să-mi stâmpere dorinţa de-a cerceta pământu-n lung şi-n lat şi omului virtutea-ori neputinţa.
Pornit-am dar pe marea fără hat
c-un singur vas, nemernicind spre moarte,
şi-un pumn de soţi ce-n veci nu m-au trădat.
A mării ţărmuri33 până hăt-departe le-am colindat, şi Spania, şi Marocul, la sarzi am fost şi-n insule deşarte.
Bătrâni eram şi-n noi pierise focul34 şi-al vieţii-îndemn când am ajuns pe unde Hercul pe vremuri însemnase locul35
ca nimeni mai departe să se-afunde; Sevilla36 în dreapta ne păzea cu farul şi Setta-n stânga se-oglindea în unde.
ŤO, fraţi37, grăit-am, ce-aţi ajuns hotarul Apusului38 şi-aţi tras la greu, ca mâne, acestei veghi39 îi veţi curma amarul;
139
deci scurtului răstimp ce vă rămâne nu-i luaţi putinţa-această lume vastă s-o cerceteze-n drum spre soare-apune.
Gândiţi-vă la seminţia voastră: nu-i vită omul, ci-i făcut să ducă ştiinţa şi virtuţile pe creastă.ť
Trezii-n ai mei atâta dor de ducă cu-al meu cuvânt, încât să fi râvnit să-i ţin pe loc şi mi-ar fi dat de furcă.
Şi-urmând de-a stânga-n drum, spre asfinţit, din vas şi vâsle, pe măsura vrerii, fă*ăm aripi zborului smintit40.
Sclipeau voios din cel'lalt pol puzderii de stele-n cer, dar nu şi-a noastră41 care, scăldată-n mare, s-ascundea vederii.
De cinci ori42 faţa-şi îngropase-n zare
şi tot-atâtea răsărise luna
de când43 pribegi nemerniceam pe mare,
când dintr-o dată îşi ivi cununa
un munte-nalt44 cum n-am văzut, la proră,
şi, de departe, sur cum e furtuna.
Ne fu cu jalea bucuria soră,
căci dinspre el se năpusti-n cădere
un vânt năprasnic şi ne prinse-n horă.
De trei ori vasul ni-l suci-n putere şi-a patra oară pupa-n sus ne-mpinse şi prora-n jos, plinind a altui45 vrere,
până ce marea46 peste noi se-ntinse."
140



vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.