Infernul - cântul XXVIII - Dante Alighieri
Adăugat de: Gerra Orivera

Cercul al optulea: Bolgia a noua. Semănătorii de dezbinări.
Au cine-ar şti, chiar dac-ar fi să spună
de zece ori la rând şi nu-n poezie
ce răni văzut-am şi cât sânge-n spumă?
De bună seamă nu-i uşor a scrie', căci graiului2 şi minţii nu-i e dat cu-a lor puteri atari minuni să-nvie.
De-ai sta s-aduni3 tot neamul spulberat din ţara Pugliei4, aprig încercată ce cu romanii-n lupte-a sîngerat
şi-n altă luptă-apoi, îndelungată, din cafe-a strâns mii de inele5 gloata, precum Tit Liviu fără greş6 arată,
cu neamu-înfrânt7 care-şi primi răsplata fiindcă-şi făcuse din Guiscard duşman, şi cu cel'lalt ce leşuri mii8 lăsat-a
când Puglia a trădat, la Ceperan sau Tagliacoz9 unde-a stârnit turbare Alard bătrânul, fiindc-a fost viclean,
şi dacă toţi şi-ar da-n vileag10 picioare ciuntite-ori răni, tot n-ar putea grămadă cu-a noua groapă-n chin să se măsoare.
De când sunt1' eu n-am mai văzut obadă crăpată-n două la butoi sau târnă, precum un duh crăpat din barbă-nnoadă,
146
ce maţele-şi privea cum îi atârnă şi-şi arăta ficaţii şi desaga12 în care pita se preface-n scârnă.
Şi-n timp ce chipu-i cercetam şi plaga,
îşi trase pieptul şi grăi: „Priveşte
cum mă desfac, de când pierdut-am doaga13
Priveşte Mahomed cum se căzneşte!
în faţa mea tânjeşte alt mişel:
Aii14, crăpat din barbă până-n creştet.
Toţi cei15 ciuntiţi ca mine şi ca el urzit-am schisme şi zâzanii-n ţeastă şi drept aceea-s spintecaţi astfel.
Un diavol sade cocoţat pe coastă
şi fără milă-nfige spada-n noi
de câte ori un duh din tagma noastră
pe-acelaşi drum se-ntoarce înapoi; căci fice rană16 buza ei şi-o strânge cât timp se-nvârte-al umbrelor convoi.
Dar cine eşti17, tu, ce te uiţi la sânge şi nu te-ndemni de unde stai, pe stâncă, să-ţi iei pedeapsa şi să-ncepi a plânge?"
„Nici pragul morţii18 nu-l trecu el încă, rosti Virgil, nici cazne nu-l pândesc; ci ca să-i dau învăţătură-adâncă,
eu, care-s mort de mult, mă osârdesc din brână-n brână să-i arăt ce-nşiră cumplitul loc; şi adevăr grăiesc."
Mai mult de-o sută din adânc ieşiră şi mă priveau, uitându-şi pe deplin de cazna lor'9 când vorba-i auziră
147
Şi duhu-atunci: „Să-i spui lui Fra Dolcin20, când va să-ţi mântui drumul şi corvoada, că de nu vrea să mă urmeze-n cin,
s-adune-n saci merinde, ca zăpada să nu-l predea vrăjmaşilor pe mână, ce-altminterea nu l-ar răzbi cu spada."
Şi-astfel zicând, îşi ridică din rână piciorul21 Mahomed şi împăcat, când isprăvi, şi-l sprijini-n ţărână.
Un altu-atunci cu gâtul spintecat şi c-o ureche, numai una bună, iar nasul pân' la pleoapă sfârtecat,
privindu-mă cu ceilalţi dimpreună prin beregată22 slobozi chemare şi gâlgâind se apucă să-mi spună:
„Străine, tu, iertat de chin, pe care te-am mai văzut în ţara mea, latina23 (de nu mă-nşală multa-asemănare),
când va s-ajungi la Marcabo24 colina ce din Vercel scoboară spre câmpie, să-ţi aminteşti de Pier da Medicina25.
Şi dă de veste-n Fano ca să ştie messere Guido şi-Angiolel, că-n stare de suntem noi să ştim ce va să vie,
vor fi zvârliţi de pe corabie-n mare pe-aproape de Cattolica, pe unde un despot crud va săvârşi trădare.
Din Cipru la Maiolica26 niciunde, nici grecii, nici piraţii la răscruce n-au săvârşit măcel mai crunt pe unde.
148
Căci trădătorul chior de-un ochi ce-i duce
peste cetatea ce-o urăşte-anume
un duh ce-osânda-n rând cu mine-şi duce,
la sfat îi va chema să se-mpreune şi-apoi va face-astfel ca la Focara27 să n-aibă lipsă-n vânt de rugăciune."
„De vrei, i-am spus, să-ţi mai alin povara, ducându-ţi vestea pe pământ, mi-arată ce duh ziceai că-şi preaurăşte ţara?"
Cuprinse-atunci de fălci un duh din ceată căscându-i gura şi grăi: „Greşeala ce-a săvârşit i-a pus pe bot lăcată28.
Lui Cezar el îi spulberă-ndoiala, vădindu-i că-ntârzierea în de ea sporeşte, când eşti gata, cheltuiala."
O, bietul Curio29 ce-nfricat stătea cu limba schingiuită şi-altădată cât de-ndrăzneţ la vorbă se-arăta!
Alt duh atunci se dezlipi din ceată
şi două cioate ridicând 'nainte
strigă mânjindu-şi chip şi piept deodată:
„Să nu-l uiţi nici pe Mosca30, ia aminte, cel care-a zis:ŤNu-ncape-aici spăşireť şi rea sămânţă fu toscanei ginte".
„Iar viţei sale, zis-am eu, pieire31." Văzui atunci că vorba mea-l sfâşie şi-o luă din loc cuprins de grea mâhnire .
Eu însă nu, căci mă uitam; ci-a scrie câte-am văzut mi-e greu şi nu mă-ndur, căci n-am chezaş33 să pună mărturie.
149
Dovadă însă cum că nu-s sperjur mi-e cugetul34 ce te-ntăreşte când ţi—1 ştii în piept ca lacrima de pur.
Văzui un trunchi ciuntit de cap, şi-n gând îl văd şi azi cum l-am văzut cândva, umblând şi el cu toţi ceilalţi în rând.
Cu capu-n mână spânzurând păşea, ca pe-un fanar ţinându-l în strânsoare, şi capul ne privea şi suspina.
Din sine faclă-şi faurea-n cărare părând că-ntr-unul35 doi se zbat a-ncape, pe voia celui ce-a urzit atare.
Şi-ajuns apoi la puntea peste groape, întinse capu-n mâna ridicată, astfel ca vorba să ne fie aproape.
Şi zise: „Uite ce-am primit drept plată. Străine, -ajuns la cei care tânjesc văzut-ai, spune, -atare chin vreodată?
Spre-a-mi duce vestea-ţi spun că mă numesc Bertram de Born36 şi-n iad m-am osândit dând sfat de rău vlăstarului regesc.
Pe tată şi pe fiu i-am asmuţit37 ca sfetnicul ce vrând să se răzbune pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit.
Am rupt pe cei sortiţi să se-mpreune şi rupt de trup mi-e capul fără minte; cuvântă-n mine legea38 care spune:
ŤOchi pentru ochi şi dinte pentru dinteť."
150



vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.