Ca niște păsări într-o colivie
Ne repetăm și nimeni nu mai știe.
Cu cât stăm prad-acelorași ispite
Cu-atât ni-s aripile mai tocite.
Nu-i vina noastră vina e primară
Când s-au iubit părinții-ntâia oară
Și noi trăim același vechi păcat
De-atâtea ori prin carne repetat.
Din veac în veac fără ieșire
Și fără loc de primenire
Ne repetăm pe-aceleași oseminte
Neputrezite-n cripte și-n morminte.
Netulburate lumile se cern
Redizolvând zăpezile-n infern
Zăpezile, zăpezi pe care iată
Nu le-am redat luminii niciodată
Ci s-au topit în noi în fiecare
De-atâta repetată-ntunecare.
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.