Când te-a adus pe lume
Femeie,-ntâia oară,
A aşezat Pământul
Şi Soarele pe cer,
Vestind parcă anume
Întâia primăvară,
Din clopoţei şi-n trilul
De aripi şi mister;
Cu aur pe cosiţe
S-aduci zorii în casă
Şi bolţilor de stele,
Doi ochi ţi-a dat, de vis,
În sâni ţi-a pus bobiţe
Cu iz de tămâioasă
Şi cămp de viorele
Pe ii din paradis;
Din razele de Lună,
Prin ram de tei în floare,
Ţi-a împletit cuvinte
În vers ca niciodat’
Şi din a Lui fântână,
Căldare cu căldare,
În jurul tău, fierbinte,
Iubire-a presărat,
Ca din sămânţa-ţi vie,
Căci asta I-a fost vrerea,
Cum naşte pâine norul
Din spic de el udat,
Ţi-a dat spre bucurie,
La fel, să porţi durerea
Izvorului din pântec,
De viaţă nesecat;
Tu Evă, Mărioară,
Sau orişicare eşti,
O stea-n Calea Lactee,
Sau floare pe răzor,
Ca-n prima primăvară,
În veci să ne trăieşti,
Fecioară, tu femeie,
Tu mama tuturor!
Valeriu Cercel
vezi mai multe poezii de: Val
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
ce frumoasa e...(poezia!)
cu drag citit...
danab
luni, 07 martie 2016