Tovarășilor mei - Dimitrie Anghel
Adăugat de: Adina Speranta

Atâtea flori și nu sunt două să-mbrace la un fel veștminte…
Câți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Și câtă purpură și aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Când de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.

Atâtea flori — dar azi, pe cine îl mai oprește-n drum o floare?
Făr’ de ghirlanzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Și-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini și liane,
Spunea la trecători splendoarea și faima unei curtezane.

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romaniță râde atât de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume și florile îl au și ele…
Ce ochi nu se-ntrista alt’dată de jalea unei asfodele?

Și care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pîn’ la tine,
O, Hero, vergină duioasă, și toate-aceste pentru-o floare…
Ferice-i cine poate strânge mănunchiul de nemuritoare!

Plecați pe fața lor blajină, călind o formă ideală,
Câți n-au trecut pe-aceeași poartă, dar s-au întors cu fața pală
Și cu privirile pierdute, zvârlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în câmpul trist al nebuniei…

Dar cine poate, înveștminte-și gândirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului veștminte,
Ș-adorm-apoi — căci mor imperii și cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.



vezi mai multe poezii de: Dimitrie Anghel




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.