Îl găseai la masa cafenelei scriind,
îl ascultai la cursuri vorbind despre-o floare,
despre Eminescu, Arghezi sau Blaga, despre sonet sau rondel,
deși materia lui,
o dexteritate banală
pe care-o preda o singură dată-n săptămână
n-avea nimica de-a face cu Limba Română.
O gravă înțelepciune, mai în vârstă ca el,
îi călăuzea pașii, acțiunile, vorba.
Semna editoriale la foaia locală
și din când în când își încredința poeziile
unor elevi silitori, mai mult sau mai puțin talentați,
să le declame la câte-o serbare școlară.
(Și nu erau poezii cu nimic mai prejos
decât ale multor confrați consacrați zgomotos.)
Dintre foștii săi elevi de liceu
mulți, foarte mulți au ajuns în posturi înalte,
dar nimeni, nici barem unul din ei
nu l-a ajutat la adâncile lui bătrâneți
sa-și vadă poeziile înmănuncheate-ntr-o carte.
vezi mai multe poezii de: Dominic Stanca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.