Corbul - Edgar Allan Poe

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
"E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător."

O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele înviase roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă:
"E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decât un trecător."

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l
"Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: "Lenore!"
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: "Lenore!"
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
"La fereastră este, poate, vreun drumeţ străin ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!"
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: "Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?"
Spuse Corbul: "Nevermore!"

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: "Nevermore".

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Până-am spus: "S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor".
Spuse Corbul: "Nevermore".

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gândit: "E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvântul: "Nevermore"".

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor;
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
"Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri" –
Eu mi-am spus – "să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!"
Spuse Corbul: "Nevermore".

"Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?"
Spuse Corbul: "Nevermore".

"Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?"
Spuse Corbul: "Nevermore".

"Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!"
Spuse Corbul: "Nevermore".

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore."

traducere Mihu Dragomir

Adăugat de: CRITICUL BLIND



vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe


Ascultă poezia - voce Adina V.:





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Iuhuuu! Bravo, domnule Dincă, și mulțumiri!
Da, astfel se rezolvă totul. Sunteți un bun cercetător :))
Se va modifica în poezie cuvântul cu pricina.
Dacă mai sesizați ceva pe site, nu ezitați să menționați! E un ajutor neprețuit :)
Cu drag, o zi frumoasă!

P.S. V-am trimis un mail.
Adina Speranta
joi, 04 noiembrie 2021


Doamnă Adina,
în sfârșit, am descoperit adevărul! Nu America.

Am făcut rost de prima ediție a poeziilor lui Poe traduse de Mihu Dragomir și am descoperit că acel vers este: „În perdele înviase roșul veșted de mătase”. Și, în felul acesta, se rezolvă și rima interioară. Eu am observat că aceasta lipsește, după ce am comentat, dar n-am mai revenit, pentru că am vrut să merg la sursă și să verific. Ceea ce am făcut.
Numai bine,
Petru Dincă
miercuri, 03 noiembrie 2021


Ca să văd dacă am dreptate în privința acelei greșeli, dar nu numai pentru aceasta, v-am ascultat cu atenție recitarea. În primul rând, mi-a plăcut. Felicitări!
Dar în ceea ce privește versul amintit, sunt sigur că am dreptate. Chiar dumneavoastră ați spus că ați introdus o cratimă acolo, ceea ce ar trebui să vă dea de gândit. Dacă ea trebuia să fie acolo, ar fi introdus-o autorul. În plus, introducând acea cratimă, versul ajunge să aibă doar 14 silabe, în vreme ce toate celelalte din această categorie au 16. Ceea ce nu normal. Introducând cratima, dumneavoastră salvați ritmul și lungimea corectă a primului emistih, în care prindeți și cuvântul „roșul”. Dar al doliea emistih rămâne șchiop, având numai 6 silabe: „veș-ted de mă-ta-se”, față de „is-to-vit, fu-rat de șoap-te” și toate celelalte, care au 8 silabe. Cred că am demonstrat suficient.

În concluzie, eu cred că ar fi păcat ca o traducere atît de frumoasă, una din cele mai bune care s-au făcut în literatura română, și nu mă refer numai la această poezie, să sufere din cauza unei mici imperfecțiuni. Greșeala se datorează, în mod aproape sigur, unei erori de tipar apărute în prima ediție a cărții lui Mihu Dragomir, din 1963. Dumneavoastră mi-ați indicat o antologie mai târzie, din 1987, în care a fost introdusă și această traducere. Spuneți că e o greșeală insesizabilă. Eu spun că e aproape insesizabilă, devreme ce eu am observat-o. Ar fi interesant de verificat și în manuscrisul autorului, dacă mai există. Ce ziceți?
Numai bine,
Petru Dincă
duminică, 17 octombrie 2021


Bună seara, domnule Dincă!
Da, aveți dreptate, trebuie menționat numele traducătorului, va fi remediată această scăpare.
În ce privește strofa a treia, primul vers, este corect scris, am cartea editată în 1987, unde sunt 14 traduceri ale acestui poem (traducători diferiți), iar traducerea aceasta minunată (cea mai bună din toate, părerea mea) este scrisă exact așa: „În perdele învinse”.
Înțeleg foarte bine la ce vă referiți, e vorba de metrică, dar dacă urmărim cezura versului, în mare parte ea respectă structura 8+7, cu unele diferențe în partea a doua, acele 7 siabe alternând de la 7 la 8, insesizabil, părerea mea.
În recitare eu am rostit „perdele-nvinse” pentru că ritmul îmi impunea asta, prima parte a cezurii fiind cea mai importantă. Interesant e că nu am sesizat diferența la a doua parte :) ...
Oricum, e incredibilă traducerea, a respectat până și aliterația, rima interioară, fapt pe car ceilalți traducători nu prea au făcut-o.
Cu drag și bucuria revederii!
Adina Speranta
sâmbătă, 16 octombrie 2021


Am citit cu plăcere traducerea acestei poezii celebre, pe care, și eu (ca și doamna Adina Speranța), o consider cea mai reușită dintre cele care s-au făcut, de-a lungul vremii. De aceea, și nu numai din acest motiv, vă rog să adăugați numele traducătorului, care este Mihu Dragomir. Orice poezie tradusă trebuie să poarte și numele traducătorului. Nu cred că e cazul să mai argumentez de ce.

Al doilea lucru pe care vreau să-l semnalez este primul vers din strofa a 3-a, care ar trebui să înceapă cu „În perdelele învinse...”, și nu „În perdele învinse...”, pentru păstrarea măsurii și a ritmului, care, într-o astfel de poezie, sunt deosebit de importante. Nu știu unde s-a strecurat greșeala, probabil chiar în prima ediție tipărită, deoarece am întâlnit-o pe toate site-urile unde a fost postată poezia. Ediția tipărită nu o am. Dar sunt absolut sigur că autorul traducerii nu a făcut-o. Un traducător atît de bun nu putea face o astfel de greșeală elementară, pentru un traducător de poezie. Ce mă miră pe mine e faptul că nimeni nu a observat-o până acum. Oricum, ea trebuie îndreptată.

Mi-au plăcut și comentariile pe marginea poeziei.
Toate cele bune,
Petru Dincă
sâmbătă, 16 octombrie 2021


https://www.youtube.com/watch?v=Y3BTrG4G8nk
Adina Speranta
joi, 22 noiembrie 2018


superba poezie..:)
danab
vineri, 04 septembrie 2015


Eu in jilt de cedru, il vad pe marele Byron. Sta in cumpana de vremuri, indoliat.
Cat despre Poe, il vad fericit, acum, alaturi de Eliza. La umbra unui stejar, cu un pod de piatra alaturi, intins peste o apa ca in tablourile lui Monet. Isi deapana amintirile.
Si dincolo, printre ramurile inclestate, corbii, se aduna.

Aici, bantuie o amintire. Sta ingandurat, precum spus-ai mai devreme. Umbrele. Ah, da! Umbrele!.. Marea de umbre, asternuta la picioarele luminei.
"Niciodata".

Th3Mirr0r
th3mirr0r
miercuri, 06 mai 2015


Nuuu... eu il vad stand in jiltul din fata unui foc aproape stins, ce isi mai arunca slab flacarile ca o zbatere , ca o framantare ....este trist , ingandurat ...luminile danseaza pe covorul vechi , iar pe bust , langa el , ca un paznic , un prieten ,poate ....Corbul . Singurul ce-i este aproape . El nu mai este vestitorul raului , al nenorocirii ci devine un prieten ...demonic, dar prieten ...in amara sihastrie , Cand priveste spre el , ochii i se incalzesc , strabatuti de o lumina blanda...da! Corbul e un prieten :)

Cateodata singuratatea este atat de greu de suportat incat acceptam pe oricine o poate indeparta ... :)
Adina Speranta
miercuri, 06 mai 2015


Parca mi-l si imaginez pe marele Poe, cu geamantanul intr-o mana, mantia fluturandu-i in vant, un corb adastandu-i pe umar. Si cu ochii aceia, precum carbunii, atat de adanciti in taramul tenebrelor, incat..
sa strig dupa el: maestre, hai sa pornim la drum, impreuna. Sa ne scaldam in cele mai frumoase drame - pe care omul, sa nu le fi vazut; apoi, sa ne intoarcem, sa povestim.

Th3Mirr0r
th3mirr0r
miercuri, 06 mai 2015


Superlativul in poezie a fost atins de Poe , in acest poem .

Mi-as dori sa fie citit de cat mai multi , sa poata bucura , incanta ...

As avea atatea de spus , poate in alta zi ...seara .
Adina Speranta
miercuri, 06 mai 2015