Aveam nevoie de un avertisment al zeiței
și de câțiva bărbați care să mă lege de catarg
de mâini și de picioare, ca să pot asculta
glasurile umflându-se, uscate de soare, fatale
ale celor două Sirene ce țeseau un sunet bântuitor
deasupra valului clocotind, chemându-mă-n adâncuri
în timp ce mă zbăteam plin de dorință-n odgoane
și imploram să fiu dezlegat, dezlănțuit, desferecat.
Cu câtă-ngăduință m-aș fi predat eu însumi
acelei ardori, acelui farmec albastru al înecului,
când norii deznădăjduiți se-ngrămădeau deasupra
iar surzii năieri vâsleau neiertător spre casă.
Am fost salvat, o știu, dar și acuma, după ani,
cu nesaț acele glasuri pe care le visez în somn.
Traducere Bogdan-Alexandru Stănescu
vezi mai multe poezii de: Edward Hirsch