O(h), iubire,
cu zeci de incerte fapte,
mă rupi de mine,
mă lași pieziș pe cărare de viață,
Cornută însângerată prinsă-n lanțuri de trăire.
Implozii de moment se transpun în explozie de sine.
Cad în genunchi.
Prin lacrimi îmbibate cu temeri,
Când muntele rupe dintr-o îmbucătură luna cu vârfurile sale,
când orașul se înflăcărează cu mii de lumini pâlpâind a viu,
în brațe
ne alimentăm inimile crestate de dor,
Un aer (bi)polar îmi încremenește gândurile.
Simt un miros de lemn ars.
Să fie de te(me)i sau de salcâm?
Fumul înecăcios de viitor mă asfixiază.
Atenție, se închid ușile!
Atenție, se deschide viața!
Pășesc în același metrou, nomenclator de trupuri.
Îmi sunt apă și pământ.
Îmi sunt adiere de vânt.
Îmi sunt foc:
Vrei să învățăm abecedar de amor?
Începem cu “A” ta mă voi lăsa.
Încheiem cu “Z”i-mi ce-ți place.
Îndrăznim să ne fim:
flori de nebunie pe câmp de plafonare,
levitare erotică într-un timp banal,
suflu de poveste într-un context abrutizant.