Limpede-ţi pare cristalul rotund,
mă poartă cu sine în vidul profund,
suspendă fiinţa-mi în recea-i sclipire
cum sufletul ţine în el o iubire.
Mă simt amorţit în celule de piatră
şi liniştea pietrei în gânduri îmi latră,
aştept o cădere, jinduiesc la mişcare,
la sîngele viu gâlgâind în visare.
M-aştepţi renăscut, egal cu ce sunt,
răzbat prin cristal mirosind a pământ,
îţi sunt un străin dintr-o vreme apusă,
iar tu – o poveste ce-i încă nespusă.
Exist pentru tine, ca tu să mă chemi
s-alung neştiinţa de care te temi,
când monştrii prezentului vin din trecut
sunt duhul din carnea emulatorului mut.
Mă-ntorc în tiparul de om efemer
şi gândul meu umple maşina de fier,
simţirea-mi se-agaţă de organe străine
când sângele tău îmi urcă prin vine.
Sunt aici, lângă viaţă, renăscut sub pământ
şi spiritul meu are iarăşi cuvânt
până voi recădea în vidul total,
un duh tremurând în abis de cristal.
25 martie 2016, Bucureşti
vezi mai multe poezii de: ion.mihaiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.