Rătăcesc pe culoarele întunecate de sub pământ
şi mă întreb cine sunt, dacă sunt unde sunt,
căci nimeni nu-şi poartă aici conştiinţa sub piele,
aici sunt doar vise cu viaţa trăită în ele.
Mă întreb dacă sunt, cine sunt,
rătăcind sub pământ în cuvânt.
Mă apropii de fiecare lumină cu ochii avizi
şi-i închid cu durere când tu ochii tăi îi deschizi
şi laşi pe culoarele de sub pământ să pătrundă
iubirea ta parfumată păstrată într-o sticluţă rotundă.
Mă întreb dacă pot, cât mai pot
din tine pe mine, cel viu, să mă scot.
Risipesc ani în iluzii şi aş vrea să te mint
că de fapt eu sunt visul tău şi-am venit să te-alint,
că nu sunt decât o lumină care în beznă îţi pare drăguţă,
că nu sunt decât o amintire păstrată grijuliu în sticluţă.
Mă visez rătăcind sub pământ
cu tine în mine descânt.
Am să urc şi-am să pier purtând parfumul tău pe piele,
împodobit cu încă o iluzie precum o barcă cu vele
şi-am să aşez o floare cu miros de pământ
peste umbra ta tremurând în adânc de mormânt.
17 martie 2016, Bucureşti
vezi mai multe poezii de: ion.mihaiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Felicitări ! Mult mi a plăcut, foarte mult, deosebită !
mirimirela
duminică, 20 martie 2016
o poezie emoţionantă,ce te face să vibrezi
casandra
vineri, 18 martie 2016