Am venit pe lume într-un anotimp calm.
Multe uși se deschideau, care acum s-au închis.
Alma Mater dormea. Cine a hotărât
să o trezească iar?
Și totuși
nu au fost atât de groaznice uraganele de după aceea
dacă încă puteam merge, ne puteam ține de mână,
recunoaște.
Și dacă nu era ușor să te miști printer eroii
războiului, ai viciului, ai nenorocirii,
ei aveau un chip, acum nu există nici măcar
modalitatea de a Evita capcanele. Sunt prea multe.
Nesfârșitele închideri și deschideri
pot avea un sens pentru cine e de partea,
care singură contează, a păpușarului.
Dar acesta nu cere colaborarea
celui care îi ignore scopurile și meșteșugul.
Și cine-i de acea parte? Dacă există cineva, cred
că se plictisește mai mult decât noi. Cu alți ochi
am vedea mai mulți plimbându-se
printre noi cu mai puțină plictiseală și mai mult
dezgust.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.