Anghila, sirena
mărilor reci, ce lasă Baltica,
s-ajungă la a noastră mare,
sau estuare, și la fluvii,
ce urcă în adânc, sub un șuvoi potrivnic
din braț în braț, și-apoi
din fir în fir, mai subțiate,
tot mai afund, și tot mereu mai sus
spre munte, filtrându-se
prin apele mâloase până când
lumina scăpărată din castani
i-aprinde țâșnetul în bălți statute,
în șanțurile ce se prăvălesc
din povârnișuri de-Apenin înspre Romagna;
anghila, torță, pleaznă,
săgeată a Iubirii pe pământ
de văgăuni de-aici sau de secate
văi pirenaice adusă, numai,
la paradisuri ale fecundării;
ființa verzuie ce cată
viață numai unde
arșița mușcă și pustietatea,
scânteie care spune
totul începe atunci când totul pare
să se usuce, trunchi înmormântat;
pupila, care seamănă
aceleia pe care-n gene-o ții
și aruncă flăcări scurte printre fii
ai omului-n al tău vârâți, poți tu
să n-o crezi geamănă?
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale