Când nu sunt sigur că sunt viu
certitudinea e la doi pași dar e greu
să regăsești obiectele, o pipă, cățelușul
din lemn al soției mele, un necrolog
al fratelui ei, trei-patru ochelari
ai ei, din nou, un dop care-a lovit-o
în frunte într-un foarte-ndepărtat
cotilion de-anul nou la Sils Maria
și-alte fleacuri. Își schimbă lăcașul, intră
în cotloanele cele mai ascunse și în fiece clipă
au riscat găleata de gunoi.
Complotând între ele s-au organizat
să mă susțină, cunosc mai bine decât mine
firul care le leagă de cel ce-ar vrea
și nu-ndrăznește să le arunce. Mai aproape
în ani Gubelinul automat încearcă
să li se-adauge și e refuzat mereu.
L-am cumpărat la Lucerna și ea spuse
plouă prea mult la Lucerna, nu va funcționa niciodată.
Și-ntr-adevăr…
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale