Fericire a scoarței de plută
luate de curentul
care dizolvă poduri răsturnate
și luna plină palidă în soare:
pe fluviu bărci, ce-s sprintene în vară
și-un murmur ce stagnează, de-oraș.
Urmează pajiștea vâslind, de vânătorul
de fluturi vine-aici cu a lui plasă,
catargele pe zidul unde sângele
dragonului e în cinabru repetat.
Voci peste râu, explozii dinspre maluri,
sau ritmică scandare de piroge
′n asfințitul ce curge
printre coamele nucilor, dar unde-i
înceata procesiune de-anotimpuri
ce-a fost, fără de drumuri, ziua trează
′n zori nesfârșită, lungă așteptare, cum se cheamă
golul ce ne-invadează.
Visul acesta-i: o zi
fără sfârșit, vastă, care-și topește
′ntre diguri, nemișcată, strălucirea
și la cotiri a omului lucrare,
mâinele-nvăluit ce nu-ngrozește.
Și mai era și altfel acel vis,
însă reflexu-i stând pe apa-n fugă,
sub cuibul aerian de pițigoi,
era tăcerea foarte-înaltă-n strigăt,
în al amiezii, și o dimineață
mai lungă era seara, iar fermentul
cel mare odihnă mare era.
Aici… culoarea
care rezistă e a unui șoarec
săltând printre trestii sau, stropit metallic
cu pete veninoase graurul
pierit în fumul de pe țărm.
Cândva,
repeți – sau ce repeți? Și unde duce
gura bolborosind într-un continuu
jet?
Seara aceasta e. Să coborâm
până se-aprind luminile în Ursă.
(Duminicale bărci pe Marna, în cursă
în ziua sărbătorii tale.)
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale