Trecu peste cristalul tremurat
un râs de beladonă înflorită,
de printre ramuri grăbeau norii,
din adânc, li se-nfiripa
imaginea câlțoasă, ofilită.
Unul din noi zvârli o piatră
ce sparse întinsul lucios:
nălucile molatice se frânseră.
Dar iată, altceva se târăște
la fața de oglindă ce lucește:
să izbucnească nu are prisos,
să trăiască nu știe cum anume;
dacă-l privești se rupe, pleacă-n jos:
născut și mort, și n-a avut un nume.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale