Coborând câteodată
aride povârnișuri
ce-s despărțite de Toamna
umedă ce le-umfla,
nu mai aveam în inimă rotirea
de anotimpuri, lunga picurare
a timpului inexorabil;
ci mai degrabă presimțirea
ta sufletul mi-l umplea,
surprins în gâfâirea
văzduhului, ′nainte neclintit,
pe rocile ce drumul îl tiveau.
Și-nțelegeam că piatra
voia să se smulgă, întinsă
spre o îmbrățișare nevăzută;
materia cea dură simțea
bulboana apropiată, și pulsa;
iar ciufii stufărișului avid
spuneau apelor ce stăteau ascunse,
scuturându-se, al lor acord.
Tu mântuiai, nemărginire
chiar pătimirea stâncilor:
spre bucuria ta dreaptă era
și nemișcarea celor ce-s finite.
O luam în jos pe pietre,
săratele rafale mi-ajungeau
în inimă; a mării întindere
era ca jocul cu inele.
Cu-această bucurie se-aruncă
dintre valuri pe plajă
nagâțul pierdut printer ele.
Traducere Marian Papahagiv
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale