Crisalidă - Eugenio Montale
Adăugat de: Gerra Orivera

Copacul verde-nchis
dungat e-n galben fraged, prinde crustă.
Vibrează-n aer mila pentru avidele
rădăcini, pentru umflata coajă.
Ale voastre sunt aceste plante
sărace care se-nnoiesc
în boarea lui April, umede, limpezi.
Eu, care vă contemplu acum din umbră,
văd altă trufă înverzind, ea sunteți.

Fiece clipă vă dă Frunze noi,
și spaima ei întrece orice altă
bucurie fugară; vine, avântat șuvoi,
viața în acest capăt de grădină.
Privirea acum vă cade peste brazde;
resacul amintirii vă ajunge
în inimă și-aproape o scufundă.
Departe răsună un țipăt: iată, grăbește
timpul, se duce-ntr-o învolburare
′ntre pietre, orice amintire-i stinsă; eu
din colțul meu obscure mă-ntind în zare
către acea solară întâmplare.

Nu vă gândiți ce vă smulgea atunci
precum acum acel tăcut tovarăș
adus de o amiază-ndepărtată.
Prada mea sunteți, căci îmi dați
un ceas puțin de tremor omenesc.
N-aș vrea să pierd din el nici chiar o clipă;
asta mi-e partea, alta e deșartă.
Mi-e bogăție zbaterea atentă
ce vă străbate chipul
nălțându-vi-l; și e această lentă
rotire-a ochilor ce știu acum să vadă.

Astfel se duce ce-a fost cert o clipă
cu-un svânturat de draperii și arbori
printre case; nu-I topită umbra
care vă cheamă, opacă. Mi-apăreți
atunci, ca mine, în limbul palid
al existențelor trunchiate; până și
renașterea vă este stearpă taină,
o minune greșită precum toate
acelea care ne-nfloresc în jur.

Valul zărit dincolo de grilaj
cum mai vorbește, ades, de mântuire;
cum poate răsări, ușoară,
iluzia, și-și risipește fumul.
Văd vălătuci pe mare, se topesc
la orizont în chip de goelete.
Una țâșnește-n zbor fără de sunet,
ca un pecăruș fugar tăind razant
apa de plumb. Soarele intră-n nori,
ora de febră, tremurând, se-nchide.
Neliniște glorioasă fără zgomot
se zbate-n gât; în zăpușeala-amiezii
corabia salvatoare acum ajunge:
uite-o-ntre bancuri de nisip se clatină,
impinge-afară o barcă ce se-ntoarce
în valul îmblânzit – și-acolo așteaptă.

Ah, crisalidă, ce amar e-acest
chin fără nume ce ne răsucește
ducându-ne departe – și nici urmă
în praf, din noi, nu viețuiește
vom ′nainta văzând cum nu clintește
măcar o piatră din uriașul zid;
și poate totu-I fix, totul e scris,
iar noi nu vom vedea ieșite-n cale
libertatea, miracolul,
faptul care nu era necesar!

O dâră nu-I pe cer, și nici pe val e.
Schimbate acum sunt semnele la țărmul
′nainte-ne adunat ca, dulce, o poală.
Tăcerea ca o pânză ne-nfășoară
și buzele nu se deschid să spună
pactul pe care-aș vrea
cu soarta să-l închei: să vă plătesc
cu condamnarea mea o bucurie.
Este făgăduința-n piept născută,
și totul se va stinge. Mă gândesc
la tainicile daruri ce susțin
casele celor vii; la inima ce-abdică
pentru ca un copil neștiutor să râdă;
și la tăișul net care retează.
La rugul ce-I pe stinse dar învie
cu-un vreasc uscat, și pâlpâie în tremur.


Traducere Marian Papahagi



vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.