Furtuna care-și scurge peste frunzele
dure ale magnoliei lungul tunet
de martie și grindina,
(sunete de cristal în cuibul tău
noptatic te surprind; din aurul
care s-a stins peste mahon, pe canturi
de cărți legate-n piele, arde încă
un fir uitat de zahăr în găoacea
pleoapelor tale)
fulgerul ce albește
copaci și ziduri, le surprinde într-o
vecie-a clipei – marmură și mană,
distrugere – pe care tu, sculptată-n tine,
o porți, spre-a ta pedeapsă, și te leagă
mie maim ult decât iubirea, stranie soră –
și-apoi izbirea aspră, sister, freamăt
de tambourine peste groapa neagră,
tropotul de fandango, și deasupra
vreun gest ce șovăie…
Precum atunci
te-ai răsucit și cu o mână, fruntea
dezvăluind-o de sub nor de plete,
m-ai salutat – spre a intra în beznă.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale