Eu nu știu, vestitoare
ce-mi cobori, predilectă
Dumnezeului meu (al tău poate) dacă-n ocolul
de păducel unde se jelesc
pitulicile-n cuib, istovitoare seara,
nu știu dacă în grădina
unde ghindele plouă și peste
zid se zdrențuiesc, aeriene, ghirlandele
carpenilor însemnând
spumosul hotar al talazelor, o velă
între coroane de stânci
scufundate, negre ori mai luminoase
ca prima stea întrezărită
nu știu dacă pasul tău blând
orbul coșmar ce mă face
să cresc spre moarte de când te-am văzut,
nu știu dacă pasul tău ce face să pulseze
venele când se apropie de acest vălmășag
m-a cules într-o vară
mai înainte ca o rafală
razantă pe asprul vârf Mesco
să-mi sfărâme oglinda,
nu știu dacă mâna ce-mi înfioară umărul
e aceeași care odată
pe celestă răspundea la gemetele
altor cuiburi, dintr-un desiș pârjolit acum.
Ceasul torturii și al plângerilor
care s-a abătut peste lume,
ceasul în care tu citeai ca într-o carte
limpede, înfigându-ți privirea dură de cristal,
adânc, acolo unde văluri înțepătoare
de funingine ridicându-se pe fulgere
de ateliere ascundeau vederii
opera lui Vulcan,
ziua Mâniei, pe care de mai multe ori cocoșul
a anunțat-o sperjurilor,
nu te-a despărțit, pe tine, suflet nedespărțit
de tortura omenească, nu te-a făurit
în furie, inimă de ametist.
O, buze mute, asprite de lungul
drum pe cărarea făcută din aerul
ce vă susține, o, member pe care anevoie
le pot deosebi de ale mele, o degete potolind
setea muribunzilor și înflăcărându-I pe cei vii,
o, scop care-ai creat peste măsura ta
sferele cadranului, și te răspândești,
în timp de om, în spațiu de om, în furii
de demoni încarnați, în frunți de îngeri
surpați în zbor… Dacă forța
care conduce discul deja săpat ar fi
o alta, desigur soarta ta cu-a mea
unită ar arăta o brazdă numai.
Traducere Ilie Constantin
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale