Știu că se poate trăi
neexistând,
apăruți din cortine, din fundal,
dintr-un afară ce nu există dacă nimeni
nu l-a văzut vreodată.
Știu că se poate exista
netrăind,
având rădăcina smulsă de orice vânt,
chiar de nu mișcă frunza și vântul nu-ncrețește
apa spre care dă salonul tău.
Știu că nu e magie
cu filtru sau infuzie
care să poată să explice cum ți se-ncâlcesc
degete-n păr, cum râsu-ți explodează
în mulțumirea sa
către un zeu minuscul, cărui te-ncredințezi,
din ceas în ceas tot altul, și cum nu te încrezi.
Știu că nicicând nu ți-ai pus
întrebarea cum – unde – pentru ce,
în chip leneș puțin dispusă
spre disponibil,
distrată, resemnată în n-are-a-face,
în nu știu când sau cât, cufundată-ntr-o-ntunecime
germinând de larve și-arborescențe.
Știu că ceea ce prinzi,
obiect sau mână, tocul sau scrumiera
arde și nu-și dă seama,
și nici tu nu observe animal innocent
neștiutor
că ești pivot și ești ruină, o umbra
și o substanță, rază ce se-ntunecă.
Știu că a trăi se poate
în micul foc de paie al emulației
fără ca de pe frunte să-ți dispară semnul timbrat
de Cel ce-a vrut să fii… și s-a căit.
Acum
ieșită pe terasă, uzi florile și scuturi
scheletul pomului de Crăciun,
magnetofonul te-nsoțește în surdină
revii-năuntru, nu te placi în oglindă,
te-arunci pe jos, cu cârpa descojești
de pe podea urmele de intruși.
Mulți mai erau și mai neprezentabil
din toți, pentru că toți ceilalți măcar vorbesc,
eram eu, cel cu gura-nchisă.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale