Ascultă-mă, poeţii laureaţi
se mişcă numai printre plante
cu nume rare: ligustrul sau acanta.
Eu iubesc drumurile
sfârşite-n gropi ierboase
unde prin bălţi pe jumătate seci
copiii prind câte-un ţipar subţire.
Potecile ce merg pe lângă povârnişuri
coboară-n tufele de trestii,
oprindu-se-n grădini printre lămâi.
Cu atât mai bine dacă lumea păsărilor
se stinge înghiţită de văzduh:
mai limpede se-aude murmurul
de crengi prietene în aerul mişcat abia
şi sensul acelor miresme
ce nu ştiu să se dezlipească de pământ
şi plouă-n piept neliniştea lor blândă.
Aici ca prin minune tace
războiul patimilor răsfăţate
şi ne revine şi nouă celor sărmani
o parte din comoara lumii:
mireasma de lămâi.
Dar vezi în liniştea aceasta
când lucrurile în voia lor par gata
să-şi scape ultimul secret,
ne aşteptăm adesea să descoperim eroarea
Naturii, punctul mort al lumii,
veriga ce nu ţine,firul
nedescurcat care în cele din urmă ne împinge
în inima unui adevăr.
Răscolim cu privirea împrejur,
scormoneşte mintea, prinde acorduri
destramă parfumuri revărsate
în ziua ce tânjeşte.
Vin acele tăceri când poţi vedea
în orice umbră omenească depărtându-se
vreo Divinitate tulburată.
Iluzia se curmă şi timpul ne aduce în oraşe
pline de zgomot unde albastrul
se arată în fărâme printre streşini.
Ploile istovesc pământul, se stratifică
plictiseala iernii peste case, avară
ajunge lumina şi sufletul amar.
Până-ntr-o zi când pe o poartă
întredeschisă, în mijlocul copacilor
dintr-o grădină, ne apar lămâii.
Se topeşte îngheţul inimii
şi-n piept încep să freamăte
cîntecele lor,
trompetele de aur ale solarităţii.
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.