Antico, sunt îmbătat de vocea
care iese din gurile tale când se întredeschid
precum clopote verzi și se aruncă
′napoi și se desfac.
Casa verilor mele îndepărtate
ți-era alături, o știi
′n ținutul unde soarele-i fierbinte
și-nnourează aerul țânțarii.
Ca și atunci în prezența ta încremenesc,
mare, dar nu mă mai
cred demn de prevestirea cea solemnă
a respirației tale. Tu mi-ai spus întâia
că măruntul ferment
din inima-mi era doar un moment
din a ta; că în adâncul meu
sta legea ta riscantă: să fiu vast și divers
dar nemișcat:
să mă golesc astfel de murdărie
așa cum faci tu când arunci pe țărm
plută, alge, asterii,
inutilele mizerii ale abisului tău.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale