Probabil
nu mai ești cea care ai fost
și e drept să fie așa.
A râcâit cum trebuia hârtia de șmirghel
și fiecare linie peste noi se subțiază.
Totuși ceva a fost scris
pe foile vieții noastre.
A le pune contra luminii înseamnă a mări acel semn,
a forma o hieroglifă mai mare decât diadema
ce te orbea.
Nu vei mai apărea la sabordul
vedetei rapide sau din adâncuri cu alge,
scafandră a unor noroaie rapide
pentru a da un sens nimicului. Vei coborî
pe scările automate ale templelor lui Mercur
printre cadavre mascate,
tu singura trăitoare
și nu mă vei întreba
a fost o amăgire, o alegere, o comunicare
cine din noi era centrul
în care se trage cu arcul în baracă.
Nu mă întreb nici eu. Eu sunt acela
care-a văzut o clipă și atât ajunge
celui ce merge încolonat precum acum
ni se se întâmplă nouă dacă mai suntem în viață
era o înșelăciune s-o crezi. Alunecăm…
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale