Pe zidul mâzgălit
umbrind la întâmplare scaunele
arcul cerului se decupează
complet.
Cine să-și mai amintească de focul care a strălucit
impetuos
în venele lumii – formele opace sunt scuturate
în înghețul repaosului.
Mâine voi vedea cheiurile iarăși –
și zidul – şi drumul știut.
În viitorul care se deschide, diminețile
ancorează ca niște bărci în golf.
traducere de Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale