Ca așchia de aur ce țâșnește
dintr-un adânc obscure, curgând lichidă
într-un culoar de roșcovi, acum
osificați, tot la fel și noi
separate sub privirea
unui străin? Puțin lucru cuvântul,
puțin și spațiul în aceste crude
nopți cu lună nouă:
lipsește și ne strânge inima, de-ntârziu
printre copaci, ca să te-aștept, pierdutul
sens, poate un foc, de vrei, care să sape
paralele figuri, în sol, umbre asemeni,
lăncii într-un cadran noile trunchiuri
din luminiș, s-astupe și scobiții
butuci, cuib de furnici. Prea sfâșiat
e codrul omenesc și mult prea surdă
acea voce perenă, prea anxioasă
spărtura scămoșată peste ninse
culmi în Lunigiana. Forma ta
pe-aici trecu, se odihni-n pârâu
printre vârșe-aruncate, se desprinse
apoi ca un suspin, în jur – și nu era acolo
oroarea care gâlgâie, lumina încă-n tine
găsea lumina, dar nu azi când ziua
dintâi se înnoptează.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.