Atunci
un salon de stucaturi
cu semibusturi și oglinzi
era viața.
Bătaia unei inimi
artificiale sau adevătate
era poezia.
Năvala norilor
și nu a vrăjitoarelor
era tabloul,
naiul, fluierul și talanga
boilor muzica.
Acum s-a făcut un decoct
din toate-n toți, și fiecare se întreabă
dacă telul care-i la lucru-n cranii
crește o murdărie sau o cremă.
Scurtează-ți și ultima ta zdreanță,
Bernadette, pitulice! acum când totul tremură
ca laptele de pasăre,
nimeni nu-ți va putea spune cine ești, sau erai,
de-ai fi fost vie sau moartă, de-ai fi știut
că adevărul sau falsul sunt fața și reversul
aceleiași medalii, scurtează și aruncă,
nu-nlocui,
dă-ți drumul pe cremele tale,
la fund nu te vei duce,
e cineva ce te privește și te-nvață
că cee ace tremură e un tic-tac
al unui ceas ce nu-și va descărca
strânsul arc prea curând!
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.