Familiile marilor bufi
ai operetei s-au stins
și o dată cu ele și genul comic, înlocuit
de tribalul tam-tam al adunărilor.
E-o mare nenorocire să te naști mic
și cea mai rea e-a celui ce dă-n mintea copiilor
mimând prostia care se sperie
de vreo improbabilă identitate.
Teroarea de a exista nu e un lucru
de luat peste picior, ba chiar cei foarte bătrâni
au stivuit din ea o droaie în spațiul de sub scară
încât cu greu și rușine puteau să se ascundă acolo.
Iar rușinea nu este, băiete binenăscut, decât o primă
scânteiere de viață. De moare înainte de-a te naște
nimic nu o-nsoțește care să poată spune noi
suntem noi și e un fapt de-abia credibil.
În anul al șaptezeci și cincilea și mai bine al vieții
am coborât în hipogeele mele și depozitul
era acolo intact. Aș vrea să-l răspândesc cu amândouă mâinile
în aceste sângeroase zile de carnaval.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale