Țiparul, sirena
mărilor rec ice lasă Baltica
spre-ajunge într-ale noastre mări,
în estuare-apoi și-n râuri
suite în adânc și sub șuvoi potrivnic,
pe apă-n sus, din braț în braț,
din fir în fir, tot mai subțire,
tot mai lăuntru, mai în miezul
pietrei, strecurat
prin ochiuri de nămol până-ntr-o zi
când revărsată lumina din castani
îi scapără scânteia în bălțile statute,
în râpile ce se prăvale
dinspre-Apenini înspre Romagna;
țiparul, torță, bici,
săgeată a iubirii pe pământ,
adusă doar de-a noastre văgăuni
ori de secate pirenaice pâraie
în raiurile fecundării;
el, suflet verde, viață căutând
acolo unde mușcă
doar arșița și pustiirea,
scânteie care spune
totul începe când totul pare
a se carboniza, el, bronhie-ngropată,
iris fulgerător, el, geamăn
intactei nestemate ce stă-ncrustată
între a tale gene și aruncă raze
spre fiii omului, în glodu-ți cufundați, poți oare
să nu-l socoți tu frate?
Traducere FiIofteia și Șerban Stati
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.