Trestia ce-și despoaie
primăvara
molatic, roșul evantai;
făgașul din canal, în neagra
albie cu libelule ce plutesc deasupra
și câinele ce gâfâie spre casă
cu un pachet în bot;
azi n-are rost să le mai recunosc
aici;dar acolo unde răsfrângerea luminii
doare și norii coboară
peste pupilele ei acum depărtate, doar
două
mănunchiuri strălucind în cruce.
Și vremea trece.
Traducere Ilie Constantin
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.