Umbra magnoliei japoneze acum
mai rară-I când bobocii vineții
au căzut. Vibrează intermittent
în vârf un greiere. Dar nu mai e
timpul pentru un unison vocal,
Clizia, pentru un zeu nelimitat
care-și devoră și-ntremează credincioșii.
Mai lesne era să te cheltui, să mori
la cel dintâi bătut de aripi, la întâlnirea
cu dușmanul, un joc. Începe-acum
viața grea: dar nu pe tine, ars
de soare – nrădăcinat și totuși moale
sturz care zbori înalt deasupra recilor
cheiuri ale fluviului – nu pe tine,
fragilă pasăre fugară cărei
zenit, nadir, Capricorn, cancer i-s
la fel, pentru c-ar fi războiu-n tine
și-n cine-adoră-n tine de la Mire
stigmatele, te biciuiește gerul…
Dau ceilalți înapoi. Iar pila fină
ce roade va tăcea, golita scoarță
a celui ce cânta va fi curând
doar praf de sticlă pe sub pași, iar umbra
lividă-i – toamna, iarna ș ice-I peste
cert e conduce și în el m-arunc,
chefal săltat pe-uscat sub luna nouă.
Adio.
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale