Visul care se repetă e că nu-mi amintesc
adresa și alerg spre casă
E noapte, valiza pe care o duc e grea
și-mi merge alături un Arturo
foarte introdus în vilele unor faimoase lesbiene
binecunoscut și el pentru multele sale merite
Ar vrea desigur să mă ajute în astfel de împrejurare
dar îmi observă și că n-are timp de pierdut
El locuiește la stânga eu o iau spre dreapta
dar nu știu dacă e drumul cel bun, numărul, orașul
Și numele meu îmi sună nesigur, cel al acelora care acum
mă adăpostesc tată, frate, rudă maim ult sau mai puțin îndepărtată
mi se rotește în vârtej prin minte, se înfățișează până și
o masa, un fotoliu, o barbă de strămoș
colecția întreagă a unei orible reviste teatrale
cele zece sau douăsprezece rampe de scări unde o mătușă
de cumpărat a fost ridicată în brațele unui tenor slab
și a jurat din acea zi că ascensoarele sunt inutile
doamnelor de rangul ei și de formele ei
(în realitate înspăimântătoare) totul mi-e viu și present
în afară de poarta la care voi putea să bat
fără să mi se spună du-te-n…
Poate aș putea încerca Dintr-o cabină pusă special
o abordare telefonică dar unde să găsești un jeton
și la ce număr?în timp ce Arturo se scuză
și spune că s-a îndepărtat prea mult de
strada lui a Pelerinului de care ferice de el își amintește
Ce e ciudat e că la așa ananghie nu-mi spun niciodată
ca vechiul profet Enric Sperietoarea
că lemnul mosorului meu își arată albul
și nu vor mai avea nici un sens necazurile mele cu identitatea
și reședința
Mă așez pe o bară de protecție sau pe valiza cea grea
așteptând să se deschidă în beznă o portiță
și ca un glass ă-mi zică intrați vă rog se plătește cu anticipație
o să găsiți latrina pe culoarul de la etajul trei
luați-o la dreapta și apoi cotiți la stânga. Dar de aici
începe de-abia trezirea
Traducere Marian Papahagi
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale