Vine un ceas când pe neașteptate
inima ta inumană
ne înspăimântă și de-a a noastră se desparte.
Muzica ta se izbește de a mea
și mi-e dușmană orice nemișcare.
Mă întorc în mine, golit
de puteri, vocea ta-mi pare surdă.
Mă opresc pe pietrișul
coborând către tine
până-n râpa ce-ți stă deasupra,
măcinată, galbenă, brăzdată
de gâlgâitul apelor de ploaie.
Viața îmi e această coastă stearpă,
mijloc nu scop, drum, deschis izbucnirii
de mici torente, înceată prăbușire.
Ea este încă planta
care ia ființă din devastare
și are în față loviturile mării, prinsă
între puterile rătăcitoare ale vântului.
Acest petec de pământ fără iarbă
a plesnit ca să răsară o margaretă.
Pe el bâjbâi către marea ce mă rănește,
vieții mele îi lipsește încă tăcerea.
Privesc țărâna ce scânteie,
văzduhul e așa de senin că se întunecă.
Și simțământul pe care îl am
e poate dușmănia pe care orice fiu
o are pentru tatăl său, o, mare!
Traducere de Dragoş Vrânceanu
vezi mai multe poezii de: Eugenio Montale