Îsi mânã timpul carul de piatrã pe sub cer
Si trag la jug centauri cu capete de fier...
Hei, timpule, opreste-ti odatã pasii duri!
Centaurii trimite-i sã roadã vechi pãduri,
Iar tu, la pragul casei sã mi te pleci ca rob,
Sã te trimit un secol cu vitele pe glob!
E câmpul ca si cerul la fel de mãtãsos...
Ti-i trupul ca alunul atât de mlãdios,
Si zvelt îti este bratul ca ramura din meri,
Întinsã spre cocorii acestei primãveri...
Sã-mi spunã înteleptii de stiu, cum pot sã stea
Aceleasi elemente si-n pulbere si-n stea:
Cosita, bratul tânãr si mlãdiosul mers
Ti le-ntâlnesc oriunde în largul univers...
As vrea o clipã numai sã-mi vii în adevãr,
Cu buzele suave ca florile de mãr -
Si o sã-si mâie timpul atunci, spre muntii duri,
Centaurii nãpraznici sã roadã vechi pãduri,
Iar cornul ce vesteste, cumplitã, fuga lui,
Va rugini deasupra, la cãpãtâi, în cui.
vezi mai multe poezii de: Eusebiu Camilar
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.