Când te văd goală îmi amintesc pământul.
Pământu-ntins, neprihănit de cai.
Pământul fără-o trestie, formă pură
închisă viitorului: hotar de argint.
Când te văd goală înțeleg neliniștea
ploii ce caută un mijloc fragil,
ori febra mării cu chip uriaș
ce nu-și întâlnește lumina obrazului.
Sângele va suna prin iatacuri
și va veni c-o sabie fulgerătoare
dar tu nu vei ști unde se ascund
inima broaștei sau violeta.
Pântecul tău e-o luptă de rădăcini,
buzele, o auroră fără contur,
sub caldele roze-ale patului
gem morții schimbu-așteptându-și.
Traducere Teodor Balș
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.