A rupt armonia
nopții profunde
cazanul somnolent și înghețat
al jumătății de lună.
Protestează canalele-n taină
acoperite cu căprișor
și muezini ai umbrei, broaștele
au amuțit.
În cârciuma târgului, veche,
muzica tristă-a-ncetat,
a pus în surdină aristonului său
steaua cea mai străveche.
Vântul s-a așezat
în râpele muntelui întunecat,
și-un plop singuratic – Pitagora
al câmpiei neprihănite –
cu mâna centenară ar vrea
lunii o palmă să-i dea.
Traducere Teodor Balș
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.