Eu ştiu că liniştit profilul meu odată
va sta în muşchiul unui nord întunecat.
Oglindă castă-n care a încetat
pe mai departe pulsul meu să bată.
Mai ştiu că dacă iederă de adieri mişcată
trupul mi-a fost, cu chipul în nisip lăsat
va fi tăcere veche, caiman înduplecat,
fără sfiala lui de altădată.
Şi chiar de niciodată flăcări n-or să-mi fie
glasu-mi, ci-amărăciune de grozamă, frânte
aripi de porumbei, măsura în mine or să-şi ştie
crengile fără frunză, de vreme aplecate,
căci eu voi fi în ele, făcându-le să cânte
peste cortegiul veşnic de dalii întristate.
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.