Nocturna golului - Federico Garcia Lorca

I.



Ca să văd că totul s-a dus, ca să văd golurile şi veşmintele,
mănuşa ta de lună dă-mi-o,
cealaltă mănuşă a ta, pierdută-n iarbă,
dragostea mea!


Vântul poate să smulgă melcii
morţi pe plămânul elefantului
şi să spulbere viermii înţepeniţi
din mugurii de lumină sau mere.

Chipurile vâslesc nepăsătoare
pe sub larma măruntă a ierburilor
şi-i pieptul mic al broaştei în colţ
tulbure de inimă şi mandolină.

În marea piaţă pustie
mugea cap de bovină de curând retezat
şi dur cristal definitiv erau
formele căutând rotirea şarpelui.

Ca să văd că totul s-a dus
golul tău mut dă-mi, dragostea mea!
Nostalgie de-academie şi cer trist.
Ca să văd că totul s-a dus!


În tine, dragostea mea, în carnea ta,
ce linişte de trenuri răsturnate!
ce braţ de mumie-nflorit!
ce cer fără ieşire, iubito, ce cer!

E piatra în apă şi e glasul în briză
ţărmi de iubire ce scapă din trunchiul său sângerând.
De-ajuns e s-atingi pulsul dragostei noastre prezente
ca să crească flori peste ceilalţi copii.

Ca să văd că totul s-a dus.
Ca să văd golurile de nori şi fluvii.
Dă-mi mâinile tale de laur, iubire.
Ca să văd că totul s-a dus!


Goluri pure se rotesc prin mine, prin tine, în zori
păstrând urmele crengilor de sânge
şi câte-un profil de ghips liniştit ce desenează
o durere bruscă de lună-njunghiată.

Iată forme concrete ce-şi caută golul.
Câini înşelaţi şi mere muşcate.
Iată neliniştea, zbuciumul unei triste lumi fosile
ce nu-şi găseşte accentul întâiului său suspin.

Când caut în pat zvonurile firului,
dragostea mea, ai venit să-mi acoperi învelişul.
Golul unei furnici poate umple aerul,
dar tu gemi, fără ţintă, prin ochii mei.

Nu, prin ochii mei nu, acum îmi arăţi
patru râuri răsucite în braţul tău,
în dura baracă unde luna prizonieră
devorează un marinar în faţa copiilor.

Ca să văd că totul s-a dus,
dragoste de necucerit, dragoste ocolită!
Nu, nu-mi da golul tău,
al meu a şi-nceput să plutească în aer!
Vai ţie, vai mie, vai brizei!
Ca să văd că totul s-a dus!



II.



Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal,
coamă de cenuşă. Piaţă pură şi repetată.

Eu.
Golul meu străpuns cu subţiori sfâşiate.
Pieliţă uscată de strugure neutru şi azbest de zori.

Întreaga lumină-a lumii încape-ntr-un ochi
Cântă cocoşul şi cântecul lui mai mult decât aripile-i dăinuie.


Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal.
Înconjurat de spectatori cu furnici în cuvinte.

Eu.
În circul frigului fără profil mutilat
Prin capitelurile sparte ale obrajilor fără sânge.

Eu.
Golul meu fără tine, cetate, fără morţii tăi ce mănâncă.
Călare prin viaţa-mi definitiv ancorată.

Eu.
Nu există veac nou nici proaspătă lumină.
Doar un cal albastru şi un revărsat de ziuă.



vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.