Plopi de argint - Federico Garcia Lorca
Adăugat de: gabriel cristea

Plopi de argint
se-apleacă spre apă,
pe toate le știu, dar nu vor șopti niciodată.

Crinul fântânii
nu-și strigă tristețea.
Totu-i mai demn decât omenirea!

Știința tăcerii sub cer înstelat
o posedă doar floarea și gâza.
Știința cântării de cânturi o au
doar pădurile-n foșnet
și apele mării.

Tăcerea profundă a vieții lumești,
trandafirul ne-nvață,
răsărit dintr-o tufă cu spini.

Ar trebui să-i răspândim parfumul
ce e închis în sufletele noastre!
Ar trebui să fim toate cântecele,
lumina și bunătatea!
Ar trebui să ne deschidem complet
în fața nopții negre,
pentru a ne umple de roua nemuritoare!

Ar trebui să ne odihnim trupul
înlăuntrul sufletului neliniștit!
Ar trebui să orbim cu lumina de dincolo,
umbra pieptului,
și să smulgem stelele ce ni le-a pus Satan.

Ar trebui să fim precum arborele
ce se roagă mereu,
precum apele pârâurilor
pătrunse în eternitate!

Ar trebui să ne sfâșiem sufletul cu gheara tristeții,
pentru a intra flăcările
orizontului astral!

Ar răsări în umbra iubirii devorate
o fântănă de zori
tăcută și maternă.
Ar dispărea orașele în vânt.
Și pe Dumnezeu printr-un nor
l-am vedea trecând.

traducere - g.Cristea


Los álamos de plata

Los álamos de plata
se inclinan sobre el agua,
ellos todo lo saben, pero nunca hablarán.

El lirio de la fuente
no grita su tristeza.
¡Todo es más digno que la Humanidad!

La ciencia del silencio frente al cielo estrellado,
la posee la flor y el insecto no más.
La ciencia de los cantos por los cantos la tienen
los bosques rumorosos
y las aguas del mar.

El silencio profundo de la vida en la tierra,
nos lo enseña la rosa
abierta en el rosal.

¡Hay que dar el perfume
que encierran nuestras almas!
Hay que ser todo cantos,
todo luz y bondad.
¡Hay que abrirse del todo
frente a la noche negra,
para que nos llenemos de rocío inmortal!

¡Hay que acostar al cuerpo
dentro del alma inquieta!
Hay que cegar los ojos con luz de más allá,
a la sombra del pecho,
y arrancar las estrellas que nos puso Satán.

¡Hay que ser como el árbol
que siempre está rezando,
como el agua del cauce
fija en la eternidad!

¡Hay que arañarse el alma con garras de tristeza
para que entren las llamas
del horizonte astral!

Brotaría en la sombra del amor carcomido
una fuente de aurora
tranquila y maternal.
Desaparecerían ciudades en el viento.
Y a Dios en una nube
veríamos pasar.



vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.